Scrisoarea I de Mihai Eminescu
Scrisoarea I a aparut pentru prima data in „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, este o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis ca si Memento mori.
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este infatisata in doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator, da nastere unei meditatii filozofice. A doua, accea a relatiei omului de geniu cu societatea si posteritatea, conduce la satira. Aceasta dubla infatisare a omului de geniu e incadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplatiei.
Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei.
In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omniscienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”, si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”.
In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la „miscatoarea marilor singuratate”, la tarmuri, palate si cetati si de aici „in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob, de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea in fata mortii: „Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !”.
Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: „Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic”.
Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e „vis al nefiintei”, al hoonului inital care se poate reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie cu mercantilismul si neschinaria omului comun.
Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin din sure vai de haos”in forma de uriase roiuri, scapate din franele luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie”. Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.
Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: „Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate”( dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte si loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: „Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o pagina neroada”. Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingamfari a filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la „cantar” peste un veac, cel mult „aticismul”, eleganta limbii, „in vro nota prizarita sub o pagina neroada”. In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si reaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la „biografia subtire”, careia-i vor gasi „pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”. Pentru ca „Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o”.
In partea a cincea (145-156) se revine la motivele initale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: „Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !”.
Limbajul artistic: metafora, comparatia dezvoltata. Interogatia retorica
duminică, 13 martie 2011
vineri, 11 martie 2011
.Bacovia - Lacustra
George Bacovia – Lacustră
Poezia Lacustră face parte din volumul Plumb apărut în 1916. Este o poezie specific simbolistă, având drept temă descompunerea materiei sub imperiul apei. Apa, unul dintre cele 4 elemente ale vieţii, are la Bacovia funcţia de descompunere
Compoziţie : Poezia Lacustră este alcătuită din 4 catrene, dispuse pe două planuri : planul realităţii şi al visului. Pe plan real, eul liric se află într-un spaţiu care îl înspăimântă. Plouă de multă vreme, căderea ploii este continuă, iar eul liric are impresia că aude materia plângând. Singurătatea îi amplifică sentimentul de teamă, pentru că întregul univers se află în stare de eroziune. Eul liric caută un univers compensatoriu, iar gândul îl duce spre locuinţele lacustre. Cea de-a doua şi cea de-a treia strofă aparţin planului visului. Visul , din păcate, e un coşmar, deoarece, starea de teamă persistă : »tresar prin somn ». Eului liric i se pare că nu a tras podul de la mal. În comuna primitică, locuinţele lacustre erau prevăzute cu un pod, care noaptea era tras de la mal pt a feri omul de pericole (oameni răi, animale). Imaginea podului lăsat la mal amplifică senzaţia de teamă şi teroare. Eul liric nu se poate feri de rele şi, implicit, de moarte. Substantivul Val şi verbul a izbi exprimă eroziunea continuă. Cuvintele scânduri ude, val, tresar exprimă o realitate concretă, dar acumulează şi un sens suplimentar, pentru că ele simbolizează stări de spirit : tristeţe, teamă, monotonie.
În strofa a treia, poetul trăieşte un transfer în preistorie. Între vis şi realitate există golul istoric. Acest gol istoric se anulează prin trăirea aceloraşi sentimente din planul real. Eul liric simte cum , din cauza ploii, se darâmă chiar « piloţii »lumii, stâlpii care susţin lumea. Căderea este inevitabilă şi nu presupune ridicare. Se poate face o analogie cu poezia Plumb şi cu ideea de zbor întors. Întreaga lume se prăbuşeşte spre neant, spre moarte.
Ultima strofă reprezintă repetarea celei dintâi , dar versul excepţie Tot tresarind/tot aşteptand vine să contureze opoziţia intre doua momente ale contemplaţiei care păreau identice .Monotonia este dată si de gerunziile plouând , asteptând , care rimează cu substantivul gând . Subiectul val şi predicatul izbeşte genereaza ideea de eroziune care se va repeta pana la prabusirea intregului edificiu uman . Plânsul este al poetului ca şi frica atât de adânca ,de profundă , încât se extinde în spaţii nelimitate , cosmice: Aud materia plângând , la care se adauga ideea de timp infinit prin sintagma De-atatea nopţi căreia ii confera valoare de superlativ absolut . Plânsul materiei este un plâns cosmic, generat de principiul apei, care e un principiu al vieţii, dar la Bacovia devine principiu al descompunerii. Orice încercare de salvare este inutilă.
Poezia este tipic simbolistă prin tematică şi prin motivele prezente : apa, descompunerea golul istoric, ploaia, căderea. Bacovia reuşeşte în poezia lui o imagine a descompunerii universale.
Poezia Lacustră face parte din volumul Plumb apărut în 1916. Este o poezie specific simbolistă, având drept temă descompunerea materiei sub imperiul apei. Apa, unul dintre cele 4 elemente ale vieţii, are la Bacovia funcţia de descompunere
Compoziţie : Poezia Lacustră este alcătuită din 4 catrene, dispuse pe două planuri : planul realităţii şi al visului. Pe plan real, eul liric se află într-un spaţiu care îl înspăimântă. Plouă de multă vreme, căderea ploii este continuă, iar eul liric are impresia că aude materia plângând. Singurătatea îi amplifică sentimentul de teamă, pentru că întregul univers se află în stare de eroziune. Eul liric caută un univers compensatoriu, iar gândul îl duce spre locuinţele lacustre. Cea de-a doua şi cea de-a treia strofă aparţin planului visului. Visul , din păcate, e un coşmar, deoarece, starea de teamă persistă : »tresar prin somn ». Eului liric i se pare că nu a tras podul de la mal. În comuna primitică, locuinţele lacustre erau prevăzute cu un pod, care noaptea era tras de la mal pt a feri omul de pericole (oameni răi, animale). Imaginea podului lăsat la mal amplifică senzaţia de teamă şi teroare. Eul liric nu se poate feri de rele şi, implicit, de moarte. Substantivul Val şi verbul a izbi exprimă eroziunea continuă. Cuvintele scânduri ude, val, tresar exprimă o realitate concretă, dar acumulează şi un sens suplimentar, pentru că ele simbolizează stări de spirit : tristeţe, teamă, monotonie.
În strofa a treia, poetul trăieşte un transfer în preistorie. Între vis şi realitate există golul istoric. Acest gol istoric se anulează prin trăirea aceloraşi sentimente din planul real. Eul liric simte cum , din cauza ploii, se darâmă chiar « piloţii »lumii, stâlpii care susţin lumea. Căderea este inevitabilă şi nu presupune ridicare. Se poate face o analogie cu poezia Plumb şi cu ideea de zbor întors. Întreaga lume se prăbuşeşte spre neant, spre moarte.
Ultima strofă reprezintă repetarea celei dintâi , dar versul excepţie Tot tresarind/tot aşteptand vine să contureze opoziţia intre doua momente ale contemplaţiei care păreau identice .Monotonia este dată si de gerunziile plouând , asteptând , care rimează cu substantivul gând . Subiectul val şi predicatul izbeşte genereaza ideea de eroziune care se va repeta pana la prabusirea intregului edificiu uman . Plânsul este al poetului ca şi frica atât de adânca ,de profundă , încât se extinde în spaţii nelimitate , cosmice: Aud materia plângând , la care se adauga ideea de timp infinit prin sintagma De-atatea nopţi căreia ii confera valoare de superlativ absolut . Plânsul materiei este un plâns cosmic, generat de principiul apei, care e un principiu al vieţii, dar la Bacovia devine principiu al descompunerii. Orice încercare de salvare este inutilă.
Poezia este tipic simbolistă prin tematică şi prin motivele prezente : apa, descompunerea golul istoric, ploaia, căderea. Bacovia reuşeşte în poezia lui o imagine a descompunerii universale.
joi, 10 martie 2011
Nichita Stanescu
Leoaica tanara, Iubirea
Poezia a aparut in 1964 in volumul O viziune a sentimentelor si este o poezie erotica.
Structura: are 4 strofe inegale ca numar de versuri (6,8,3,7). Versurile sunt inegale ca masuri si rimeaza accidental.
Tema: este erotica, poetul dezvolta ideea ca iubirea este o forta demiurgica, creatoare care reordoneaza universul tinzand spre perfectiune si care schimba raportul eu-lui poetic cu lumea de afara si cu sine.
Prima strofa - apeland la metafore, personificari si comparatii, N.S. creaza imaginea materializata a iubirii. Metaforic iubirea este “leoaica tanara”, “leoaica aramie” care navaleste in sufletul poetului ca o forta devastatoare. Ea sfasie cu coltii fiinta poetului, iubirea provocand durere: “Leoaica tanara, iubirea / Mi-a sarit in fata. / Ma pandise-n incordare / Mai demult. / Colti albi mi i-a infipt in fata, / M-a muscat, leoaica, azi de fata”
Strofa a doua - ca un adevarat Demiurg , iubirea reordoneaza Universul transformandu-l intr-un joc de cercuri: “natura se facu un cerc, de-a-dura”. Iubirea este inaltare, ea transfigureaza viata omului inaltandu-l sufleteste. Indragostitul isi pirde identitatea iar simturile i se detaseaza de timp. Privirea “in sus tasni” si se descompunea in jumatate de curcubeu ca raza de lumina. Auzul intalneste iubirea in cantecul de ciocarlii. Deci pentru peot iubirea este un cantec.
Strofa a treia - “Mi-am dus mana la spranceana, / La tampla si la barbie, / Dar mana nu le mai stie”...
A patra strofa - revine la ideea centrala a poeziei, iubirea fiind prezentata ca o forta care pustieste fiinta poetului; el devine “desert in stralucire” peste care trece atotputernica alene “o leoaica aramie / cu miscarile viclene”.
In finalul poeziei N.S. afirma ca iubirea este un sentiment inevitabil dar trecator.
Poezia a aparut in 1964 in volumul O viziune a sentimentelor si este o poezie erotica.
Structura: are 4 strofe inegale ca numar de versuri (6,8,3,7). Versurile sunt inegale ca masuri si rimeaza accidental.
Tema: este erotica, poetul dezvolta ideea ca iubirea este o forta demiurgica, creatoare care reordoneaza universul tinzand spre perfectiune si care schimba raportul eu-lui poetic cu lumea de afara si cu sine.
Prima strofa - apeland la metafore, personificari si comparatii, N.S. creaza imaginea materializata a iubirii. Metaforic iubirea este “leoaica tanara”, “leoaica aramie” care navaleste in sufletul poetului ca o forta devastatoare. Ea sfasie cu coltii fiinta poetului, iubirea provocand durere: “Leoaica tanara, iubirea / Mi-a sarit in fata. / Ma pandise-n incordare / Mai demult. / Colti albi mi i-a infipt in fata, / M-a muscat, leoaica, azi de fata”
Strofa a doua - ca un adevarat Demiurg , iubirea reordoneaza Universul transformandu-l intr-un joc de cercuri: “natura se facu un cerc, de-a-dura”. Iubirea este inaltare, ea transfigureaza viata omului inaltandu-l sufleteste. Indragostitul isi pirde identitatea iar simturile i se detaseaza de timp. Privirea “in sus tasni” si se descompunea in jumatate de curcubeu ca raza de lumina. Auzul intalneste iubirea in cantecul de ciocarlii. Deci pentru peot iubirea este un cantec.
Strofa a treia - “Mi-am dus mana la spranceana, / La tampla si la barbie, / Dar mana nu le mai stie”...
A patra strofa - revine la ideea centrala a poeziei, iubirea fiind prezentata ca o forta care pustieste fiinta poetului; el devine “desert in stralucire” peste care trece atotputernica alene “o leoaica aramie / cu miscarile viclene”.
In finalul poeziei N.S. afirma ca iubirea este un sentiment inevitabil dar trecator.
Model de test pt bacalaureat
Test
I Comentati textul urmator:
Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
Decat un nume adunat pe-o carte
In seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine,
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci,
Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
1. Care este poezia din care face parte strofa selectata? 2p
2. Comentati expresia ‘nume adunat pe-o carte’ 2p
3. Explicati cum isi imagineza poetul ca s-a petrecut trecerea de la munca la cultura 2p
4. Dati exemple de 4 figuri de stil din textul citat 2p
5. Comentati versul “cartea mea-i, fiule, o treapta” 2p
6. Dati sinonimele cuvintelor “strabuni”, “bunuri”,”adunat” 4p
7. Care este rima poeziei? 4p
8. Comentati titlul poeziei din care face parte strofa 4p
9. De ce poezia e considerate o arta poetica? 4p
10. Explicati sensul metaforic al cuvintelor subliniate din versurile: 4p
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci
II Alcatuiti un text argumentativ, pornind de la citatul : “ A ierta e usor, a uita e greu”.In redactarea unui astfel de text se va tine seama de :
- sa se respecte constructia textului de tip argumentative 10p
- sa aiba continutul si structura unei argumentari: formularea ipotezei, a doua argumente care sa sustina afirmatia, concluzia clara si pertinenta10p
- sa respecte normele de ortografie si punctuatie 10p
III Realizati un eseu prin care sa argumentati ca un roman studiat din perioada interbelica este roman traditional.
In redactarea eseului se va avea in vedere:
- definirea romanului 4p
- argumentarea a cel putin patru trasaturi ale romanului traditional 4p
- exemplificarea cu situatii din romanul studiat 4p
- reliefarea conflictului 4p
- Evidentierea a cel putin doua trasaturi ale caracterului personajelor 4p
- Respectarea normelor de ortografie si punctuatie 4p
- Lizibilitate, asezare in pagina 4p
- Claritatea textului , limbaj 2p
NOTA : Toate subiectele sunt obligatorii. Se acorda 10 puncte din oficiu
I Comentati textul urmator:
Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
Decat un nume adunat pe-o carte
In seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine,
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci,
Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
1. Care este poezia din care face parte strofa selectata? 2p
2. Comentati expresia ‘nume adunat pe-o carte’ 2p
3. Explicati cum isi imagineza poetul ca s-a petrecut trecerea de la munca la cultura 2p
4. Dati exemple de 4 figuri de stil din textul citat 2p
5. Comentati versul “cartea mea-i, fiule, o treapta” 2p
6. Dati sinonimele cuvintelor “strabuni”, “bunuri”,”adunat” 4p
7. Care este rima poeziei? 4p
8. Comentati titlul poeziei din care face parte strofa 4p
9. De ce poezia e considerate o arta poetica? 4p
10. Explicati sensul metaforic al cuvintelor subliniate din versurile: 4p
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci
II Alcatuiti un text argumentativ, pornind de la citatul : “ A ierta e usor, a uita e greu”.In redactarea unui astfel de text se va tine seama de :
- sa se respecte constructia textului de tip argumentative 10p
- sa aiba continutul si structura unei argumentari: formularea ipotezei, a doua argumente care sa sustina afirmatia, concluzia clara si pertinenta10p
- sa respecte normele de ortografie si punctuatie 10p
III Realizati un eseu prin care sa argumentati ca un roman studiat din perioada interbelica este roman traditional.
In redactarea eseului se va avea in vedere:
- definirea romanului 4p
- argumentarea a cel putin patru trasaturi ale romanului traditional 4p
- exemplificarea cu situatii din romanul studiat 4p
- reliefarea conflictului 4p
- Evidentierea a cel putin doua trasaturi ale caracterului personajelor 4p
- Respectarea normelor de ortografie si punctuatie 4p
- Lizibilitate, asezare in pagina 4p
- Claritatea textului , limbaj 2p
NOTA : Toate subiectele sunt obligatorii. Se acorda 10 puncte din oficiu
George Bacovia
Plumb
A aparut �n fruntea volumului Plumb �n 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului rom�nesc.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic �n care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care �l �mpinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
�n poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau ad�nc, cavou, coroane, era frig, era v�nt. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuv�ntul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. �n exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, �ncremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i at�rnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
Prima strofa defineste un univers rece, strain, �n care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau ad�nc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestm�nt -
Stam singur �n cavou… si era v�nt…
Si sc�rt�iau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme �ntors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate �nalta; caderea �n moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:
Dormea �ntors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am �nceput sa-l strig -
Stam singur l�nga mort… si era frig…
Si-i at�rnau aripile de plumb.
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestm�nt - / …si era v�nt… / Si sc�rt�iau coroanele… si-am �nceput sa-l strig… si era frig… si-i at�rnau aripile de plumb…. Epitetele ad�nc, �ntors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine pl�nsetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului altern�nd ci peronul si antibracul.
Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic.
Poezia exprim� �n numai cele dou� catrene ale ei, o stare sufleteasc� de o cople�itoare
singur�tate. Atmosfera este de o dezolare total� �n tremur�toarea ap�sare material� fiind sugerat� de greutatea metalului �ntunecat.
Poezia este structurat� pe dou� planuri. Pe de o parte realitatea exterioar�, prezent� prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determin� la izolare, iar pe de alt� parte realitatea interioar� care are �n vedere sentimentul iubirii a c�rui invocare se face cu desperare fiind i el condi�ionat de natura mediului. Este de fapt �ncercarea poetului de a evada din lumea �nchis� izolat� �n care se zbate.
Poetul �ns� nu izbute�te s� dep�easc� momentul, cuv�ntul “�ntors” realizeaz� de fapt misterul �ntregii poezii. Cuv�ntul cheie al �ntregii poezii este “plumb” care devine metafor� - - simbol i care este repetat de trei ori, num�r fatidic �n fiecare catren. Repeti�ia acestui cuv�nt sugereaz� o atmosfer� macabr� de cavou.
�n acest mediu, sentimentul iubirii �nseamn� “�ntoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adic� moartea.
“Dormea �ntors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
�n aceste condi�ii poetul nu se poate redresa, nu se poate �n�l�a i ultimul vers, aduce consolarea i resemnarea “i-i at�rnau aripele de plumb” suger�nd zborul �n jos, care c�dere este surd� i grea.
�ntre aceste coordonate ale realit��ii exterioare i interioare se desf�oar� monologul tragic al poetului �ntr-o atmosfer� tulbur�toare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de alt� parte prin repeti�ia cuv�ntului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, �n fiecare strof� �n rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.
Cuv�ntul cheie repetat astfel nu sugereaz� descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacovian� - ci �mpietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrific� necondi�ionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolist�, nu numai prin coresponden�e din lumea mineral� ci i prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic �n exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repeti�ia obsedant� a cuv�ntului cheie, poezia devine o elegie asem�n�toare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioas�, prima strof� se repet� �n afar� de versul al doilea, astfel �nc�t versul 1 este �n rela�ie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.
Mijloacele artistice de realizare pe l�ng� simbol �nt�lnim metafore i personific�ri “Dormeau ad�nc sicriile de plumb”.
Remarc�m folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugereaz� acea atmosfer� de dezolare, o ac�iune trecut� dar neterminat�, �n continu� desf�urare �nc�.
Plumb
A aparut �n fruntea volumului Plumb �n 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului rom�nesc.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic �n care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care �l �mpinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
�n poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau ad�nc, cavou, coroane, era frig, era v�nt. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuv�ntul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. �n exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, �ncremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i at�rnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
Prima strofa defineste un univers rece, strain, �n care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau ad�nc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestm�nt -
Stam singur �n cavou… si era v�nt…
Si sc�rt�iau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme �ntors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate �nalta; caderea �n moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:
Dormea �ntors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am �nceput sa-l strig -
Stam singur l�nga mort… si era frig…
Si-i at�rnau aripile de plumb.
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestm�nt - / …si era v�nt… / Si sc�rt�iau coroanele… si-am �nceput sa-l strig… si era frig… si-i at�rnau aripile de plumb…. Epitetele ad�nc, �ntors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine pl�nsetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului altern�nd ci peronul si antibracul.
Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic.
Poezia exprim� �n numai cele dou� catrene ale ei, o stare sufleteasc� de o cople�itoare
singur�tate. Atmosfera este de o dezolare total� �n tremur�toarea ap�sare material� fiind sugerat� de greutatea metalului �ntunecat.
Poezia este structurat� pe dou� planuri. Pe de o parte realitatea exterioar�, prezent� prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determin� la izolare, iar pe de alt� parte realitatea interioar� care are �n vedere sentimentul iubirii a c�rui invocare se face cu desperare fiind i el condi�ionat de natura mediului. Este de fapt �ncercarea poetului de a evada din lumea �nchis� izolat� �n care se zbate.
Poetul �ns� nu izbute�te s� dep�easc� momentul, cuv�ntul “�ntors” realizeaz� de fapt misterul �ntregii poezii. Cuv�ntul cheie al �ntregii poezii este “plumb” care devine metafor� - - simbol i care este repetat de trei ori, num�r fatidic �n fiecare catren. Repeti�ia acestui cuv�nt sugereaz� o atmosfer� macabr� de cavou.
�n acest mediu, sentimentul iubirii �nseamn� “�ntoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adic� moartea.
“Dormea �ntors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
�n aceste condi�ii poetul nu se poate redresa, nu se poate �n�l�a i ultimul vers, aduce consolarea i resemnarea “i-i at�rnau aripele de plumb” suger�nd zborul �n jos, care c�dere este surd� i grea.
�ntre aceste coordonate ale realit��ii exterioare i interioare se desf�oar� monologul tragic al poetului �ntr-o atmosfer� tulbur�toare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de alt� parte prin repeti�ia cuv�ntului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, �n fiecare strof� �n rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.
Cuv�ntul cheie repetat astfel nu sugereaz� descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacovian� - ci �mpietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrific� necondi�ionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolist�, nu numai prin coresponden�e din lumea mineral� ci i prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic �n exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repeti�ia obsedant� a cuv�ntului cheie, poezia devine o elegie asem�n�toare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioas�, prima strof� se repet� �n afar� de versul al doilea, astfel �nc�t versul 1 este �n rela�ie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.
Mijloacele artistice de realizare pe l�ng� simbol �nt�lnim metafore i personific�ri “Dormeau ad�nc sicriile de plumb”.
Remarc�m folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugereaz� acea atmosfer� de dezolare, o ac�iune trecut� dar neterminat�, �n continu� desf�urare �nc�.
IOAN SLAVICI – MOARA CU NOROC
Nuvela Moara cu noroc a fost publicată în anul 1881 în volumul Novele din popor. Este o nuvelă realistă prin tematică, modalităţi de catacterizare a personajului şi de investigare psihologică, rolul conflictului interior. Din punctul de vedere al apartenenţei la un curent literar, este o nuvelă realistă.
Tema nuvelei o reprezintă consecinţele dezastruoase pe care banul le aduce în viaţa omului. Conflictul nuvelei este unul interior şi unul exterior. Cel interior constă în oscilaţiile lui Ghiţă între dorinţa de a câştiga bani şi de a ramâne, totuşi, cinstit şi devotat familiei, iar conflictul exterior este relaţia antagonică dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Ca formulă de incipit (începutul nuvelei) remarcăm scena în care bătrâna soacră a lui Ghiţă îl îndeamnă pe acesta să nu plece din satul lui, că numai liniştea propriului cămin îl face fericit. Ghiţă era cizmar, dar se săturase de cârpit cizmele oamenilor, nu câştiga bine şi s-a hotărât să plece la Moara cu noroc, pt a-*şi schimba destinul.
Acolo, pentru un timp, lui Ghiţă şi familiei lui le mergea bine, câştigau mult, erau respectaţi, peste săptămână munceau, iar duminica mergeau la biserică toţi 4, Ghiţă, soţia lui, Ana, cei doi copii ai lor şi bătrâna soacră. Hanul şi moara erau situate într+un loc ciudat, de multe ori noaptea se auzeau sunete ciudate. Pe lângă han treceau porcarii cu turmele. Într-o zi, la han, şi-a făcut apariţia Lică Sămădăul, şeful porcarilor. Din discuţii, Ghiţă şi-a dat seama că şederea lui la Moara cu noroc va depinde de Lică. Încetul cu încetul , sămădăul pune stăpânire pe viaţa lui Ghiţă : trimite oameni la crâşmă, aceştia nu plătesc, vine în curtea lui Ghiţă când vrea, iar Ghiţă îşi cumpără câini şi pistoale. Lică momeşte câinii, iar de pistoale nu se teme, pt că este un om încercat. Tot ce-i mai rămâne lui Ghiţă este sa se alăture afacerilor necurate ale lui Lică. El trebuia să-i spună lui Lică cine a trecut pe la han şi să cunoască semnele porcilor, Lică vindea porci furaţi , o parte din câştig o avea şi Ghiţă. Cârciumarul îşi ascunde adevăratele intenţii faţă de familie, e mai dur. Pe de o parte ştie că nu face lucruri cinstite, dar nu l-ar denunţa pe Lică pt că este încântat de perspectiva câştigurilor obţinute în tovărăşia lui. La un moment dat, Ghiţă devine complicele lui Lică. Este bătut un arendaş , iar o femeie poposită la han este ucisă împreună cu copilul ei. Ghişă este reţinut de jandarmi, dar este apoi eliberat pe chezăşie. Hotărăşte să îl denunţe pe Lică. Prilejul se iveşte, pt că apare Pintea, un jandarm, fost sămădău şi hoţ de codru, care a stat în în închisoare din cauza lui Lică. Se făcuse jandarm numai ca să se răzbune pe Lică. Ghiţă nu este sincer în totalitate cu Pintea, pt că îl denunţă pe Lică numai după ce ia o parte din banii acestuia. La sărbărotile Paştelui, Ghiţă îşi oferă nevasta drept momeală pt a-l prinde pe Lică. Merge să îl anunţe pe Pintea să vină ca să-l prindă pe Lică cu banii furaţi asupra lui. Scîrbită de soţ şi de tot ce se întâmpla, Ana i se dăruieşte lui Lică. Întors acasă, Ghiţă observă că onoarea lui familială a fost întinată şi o ucide pe Ana. Este ucis de sluga lui Lică, Răuţ. Lică incendiază Moara cu noroc şi pleacă, se aruncă cu capul într-un stejar. Moara cu noroc arde, focul distrugând păcatele care au năpădit acel loc. Finalul nuvelei este simetric. Bătrâna s-a întors cu copiii, găseşte totul distrus, şi pune totul sub semnul destinului: asa le-a fost data.
Finalul are rol moralizator, pt ca banul şi orgoliul nemăsurat au consecinţe grave. Slavici îşi pedepseşte exemplar personajele, pt că ele sunt tipuri caracteristice societăţii şi lumii în general.
Caracterizarea personajelor
Ghiţă este personajul principal al nuvelei. Este un personaj care ţâşneşte din propria lui luptă, dar care nu se poate împotrivi destinului. La început era un cizmar sărac, care trăia liniştit cu soţia şi cei doi copii. El vrea să îşi depăşească condiţia şi să le asigure soţiei şi copiilor un trai mai bun.la Moara cu noroc dă de gustul banilor şi ar vrea să aibă xcât mai multţi. Relaţia cu soţia se schimbă, devine ascuns, nu-i mai pasă de ea şi de copii. În suletul lui se duce o luptă continuă, între dorinţa de a fi cinstit şi dorinţa de a câştiga bani. Ajunge să regrete că are familie, ca să poată face ce vrea. Ştie de nelegiuirile sămădăului, dar nu îl denunţă din laşitate, cât şi din faptul că el doreşte câştigul cu orice preţ. Banul îl dezumanizează şi îl face să îşi pună soţia drept momeală în braţele lui Lică. În acest moment, el nu mai are sentimente pt ea, nici grija, doar banul îl interesează. Chiar dacă ştie că sămădăul e un om rău, diabolic, el îl urmează, pt că să câştige bani prin orice mijloace. Momentul în care îşi ucide soţia este unul plin de cruzime. Ghiţă a pierdut în acel moment tot, a realizat că îşi pierde sufletul, dar nu mai putea da înapoi. Sfârşitul lui este simbolic pt că acest om şi-a pierdut simţul măsurii , iar dorinţa exagerată de bani sfârşeşte întotdeauna rău. Este un tip de personaj caracteristic lumii mercantile a sfârşitului secolului al XIX-lea.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizarea directă : autorul îl caracterizează ca pe un om de 36 de ani, puternic, doritor de a-şi schimba soarta
-caracterizarea indirectă : +aautocaracterizare : d-apoi daca asa m-a făcut Dumnezeu ?
-vorbe şi fapte : din discuţiile cu Ghiţă rezultă dorinţa de a câştiga, îi dezaprobă gesturile, dar îl şi atrage personalitatea sămădăului
-punctul de vedere al altor personaje : Ana, când nu îl mai iubeşte, îl numeşte muiere în pantaloni.
Este, aşadar, un personaj tipic pt societatea în care trăieşte. Gesturile lui sunt observate cu minuţiozitate şi interpretate.
Ana , soţia lui Ghiţă , este o femeie de la ţară, cuminte, crescută în spiritul respectului faţă de familie şi al supunerii faţă de bărbat. Îşi iubeşte soţul , drept care îl şi urmează la Moara cu noroc, încearcă să îl înţeleagă şi să îl ajute. Când acesta se îndepărtează de ea, Ana suferă foarte mult, dar hotărăşte să fie lângă el până la capăt. Când dragostea încetează, în sufletul Anei se aprinde dispreţul. I se dăruieşte lui Lică din nevoia de protecţie, nu din iubire. Dorinţa ei de viaţă e mare, de aceea strigă în final :nu mă omorî.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizarea directă : Ana era cuminte şi deşteaptă, fragedă şi subţirică
-caracterizarea indirectă : din vorbele ei, reiese dragostea adâncă ce i-o poartă soţului ei : tin la tine Ghiţă. ţin cu toată inima mea.
Lică este cel mai controversat personaj. Şef al porcarilor, este cel mai temut om, influent şi bogat. El este un bun cunoscător de oameni, aşa că îşi dă seama de patima pt bani a lui Ghiţă de când acesta ajunge la Moara cu noroc. Este stăpân pe el, ştie ce vrea, intră în sufletul celorlalţi pe cre-i manipulează cum vrea. Nu are prieteni, nici superiori, ci doar oameni de care să se folosească. Intuind patima de bani a lui Ghiţă, Lică face afaceri cu acesta, profită de el. Lipsa de scrupule a personajului se face observată în multe rânduir : cănd o ucide pe femeia de la han, când singur îşi declară plăcerea de a ucide sau când intră călare în biserică. Pe Ana nu o iubeşte, doar îl atrage instinctual, de aceea nu vine să o salveze de la moarte, la strigătele acesteia. Pentru el, orgoliul e totul, vrea să controleze pe toată lumea şi exercită o atracţie diabolică asupra celor slabi. Sfârşitul lui este sfârşitul omului cu orgoliu nemăsurat, care trece peste orice ca să îi fie lui bine.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizare directă : un bărbat cu privire tăoioasă, înalt, puternic, cu cămaşă albă ca floricelele şi pieptar cu bumbi, bici de carmajin.
-caracterizare indirectă : din vorbe şi fapte reies :cruzimea, lipsa de scrupule, plăcerea de a ucide, gândirea rudimentară
-punctul de vedere al altor personaje_ Ana spune că este om rău şi primejdios. Ghiţă rercunoaşte spiritul său diabolic :tu nu eşti om, Lică, eşti diavol. Este un personaj linear, cu trăsături neschimbate de-a lungul nuvelei.
Realizare artistică : Modurile de expunere au o valoare mare, predomină naraţiunea, dar apare descrierea (descrierea locului unde este situat hanul, descrierea turmelor de porci, hora) , de asemenea şi dialogul. Naraţiunea este obiectivă, lipsesc mărcile subiectivităţii, de aici, impresia de stil cenuşiu. Descrierea fixează cadrul acţiunii şi măreşte interesul pt desfăşurarea epică. Dialogul, vorbirea indirectă servesc la caracterizarea personajelor, la relaşţiile dintre personaje. Monologul interior şi stilul indirect liber sunt foarte utilizate.
Limbajul este specific ardelenesc, limbajul popular, oralitatea, redată de zicasle, proverbe populare, replici-sentinţe, rostite de bătrână la începutul şi finalul nuvelei. Intervenţia în evoluţia personajelor o dă chiar desfăsurarea evenimentelor, Ana se schimbă, Ghiţă, doar Lică rămâne neatins.
Deci, nuvela Moara cu noroc este o creaţie importantă a nuvelisticii româneşti, cu personaje bine realizate, cu o psihologie determinată de mediul lor de viaţă.
Nuvela Moara cu noroc a fost publicată în anul 1881 în volumul Novele din popor. Este o nuvelă realistă prin tematică, modalităţi de catacterizare a personajului şi de investigare psihologică, rolul conflictului interior. Din punctul de vedere al apartenenţei la un curent literar, este o nuvelă realistă.
Tema nuvelei o reprezintă consecinţele dezastruoase pe care banul le aduce în viaţa omului. Conflictul nuvelei este unul interior şi unul exterior. Cel interior constă în oscilaţiile lui Ghiţă între dorinţa de a câştiga bani şi de a ramâne, totuşi, cinstit şi devotat familiei, iar conflictul exterior este relaţia antagonică dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Ca formulă de incipit (începutul nuvelei) remarcăm scena în care bătrâna soacră a lui Ghiţă îl îndeamnă pe acesta să nu plece din satul lui, că numai liniştea propriului cămin îl face fericit. Ghiţă era cizmar, dar se săturase de cârpit cizmele oamenilor, nu câştiga bine şi s-a hotărât să plece la Moara cu noroc, pt a-*şi schimba destinul.
Acolo, pentru un timp, lui Ghiţă şi familiei lui le mergea bine, câştigau mult, erau respectaţi, peste săptămână munceau, iar duminica mergeau la biserică toţi 4, Ghiţă, soţia lui, Ana, cei doi copii ai lor şi bătrâna soacră. Hanul şi moara erau situate într+un loc ciudat, de multe ori noaptea se auzeau sunete ciudate. Pe lângă han treceau porcarii cu turmele. Într-o zi, la han, şi-a făcut apariţia Lică Sămădăul, şeful porcarilor. Din discuţii, Ghiţă şi-a dat seama că şederea lui la Moara cu noroc va depinde de Lică. Încetul cu încetul , sămădăul pune stăpânire pe viaţa lui Ghiţă : trimite oameni la crâşmă, aceştia nu plătesc, vine în curtea lui Ghiţă când vrea, iar Ghiţă îşi cumpără câini şi pistoale. Lică momeşte câinii, iar de pistoale nu se teme, pt că este un om încercat. Tot ce-i mai rămâne lui Ghiţă este sa se alăture afacerilor necurate ale lui Lică. El trebuia să-i spună lui Lică cine a trecut pe la han şi să cunoască semnele porcilor, Lică vindea porci furaţi , o parte din câştig o avea şi Ghiţă. Cârciumarul îşi ascunde adevăratele intenţii faţă de familie, e mai dur. Pe de o parte ştie că nu face lucruri cinstite, dar nu l-ar denunţa pe Lică pt că este încântat de perspectiva câştigurilor obţinute în tovărăşia lui. La un moment dat, Ghiţă devine complicele lui Lică. Este bătut un arendaş , iar o femeie poposită la han este ucisă împreună cu copilul ei. Ghişă este reţinut de jandarmi, dar este apoi eliberat pe chezăşie. Hotărăşte să îl denunţe pe Lică. Prilejul se iveşte, pt că apare Pintea, un jandarm, fost sămădău şi hoţ de codru, care a stat în în închisoare din cauza lui Lică. Se făcuse jandarm numai ca să se răzbune pe Lică. Ghiţă nu este sincer în totalitate cu Pintea, pt că îl denunţă pe Lică numai după ce ia o parte din banii acestuia. La sărbărotile Paştelui, Ghiţă îşi oferă nevasta drept momeală pt a-l prinde pe Lică. Merge să îl anunţe pe Pintea să vină ca să-l prindă pe Lică cu banii furaţi asupra lui. Scîrbită de soţ şi de tot ce se întâmpla, Ana i se dăruieşte lui Lică. Întors acasă, Ghiţă observă că onoarea lui familială a fost întinată şi o ucide pe Ana. Este ucis de sluga lui Lică, Răuţ. Lică incendiază Moara cu noroc şi pleacă, se aruncă cu capul într-un stejar. Moara cu noroc arde, focul distrugând păcatele care au năpădit acel loc. Finalul nuvelei este simetric. Bătrâna s-a întors cu copiii, găseşte totul distrus, şi pune totul sub semnul destinului: asa le-a fost data.
Finalul are rol moralizator, pt ca banul şi orgoliul nemăsurat au consecinţe grave. Slavici îşi pedepseşte exemplar personajele, pt că ele sunt tipuri caracteristice societăţii şi lumii în general.
Caracterizarea personajelor
Ghiţă este personajul principal al nuvelei. Este un personaj care ţâşneşte din propria lui luptă, dar care nu se poate împotrivi destinului. La început era un cizmar sărac, care trăia liniştit cu soţia şi cei doi copii. El vrea să îşi depăşească condiţia şi să le asigure soţiei şi copiilor un trai mai bun.la Moara cu noroc dă de gustul banilor şi ar vrea să aibă xcât mai multţi. Relaţia cu soţia se schimbă, devine ascuns, nu-i mai pasă de ea şi de copii. În suletul lui se duce o luptă continuă, între dorinţa de a fi cinstit şi dorinţa de a câştiga bani. Ajunge să regrete că are familie, ca să poată face ce vrea. Ştie de nelegiuirile sămădăului, dar nu îl denunţă din laşitate, cât şi din faptul că el doreşte câştigul cu orice preţ. Banul îl dezumanizează şi îl face să îşi pună soţia drept momeală în braţele lui Lică. În acest moment, el nu mai are sentimente pt ea, nici grija, doar banul îl interesează. Chiar dacă ştie că sămădăul e un om rău, diabolic, el îl urmează, pt că să câştige bani prin orice mijloace. Momentul în care îşi ucide soţia este unul plin de cruzime. Ghiţă a pierdut în acel moment tot, a realizat că îşi pierde sufletul, dar nu mai putea da înapoi. Sfârşitul lui este simbolic pt că acest om şi-a pierdut simţul măsurii , iar dorinţa exagerată de bani sfârşeşte întotdeauna rău. Este un tip de personaj caracteristic lumii mercantile a sfârşitului secolului al XIX-lea.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizarea directă : autorul îl caracterizează ca pe un om de 36 de ani, puternic, doritor de a-şi schimba soarta
-caracterizarea indirectă : +aautocaracterizare : d-apoi daca asa m-a făcut Dumnezeu ?
-vorbe şi fapte : din discuţiile cu Ghiţă rezultă dorinţa de a câştiga, îi dezaprobă gesturile, dar îl şi atrage personalitatea sămădăului
-punctul de vedere al altor personaje : Ana, când nu îl mai iubeşte, îl numeşte muiere în pantaloni.
Este, aşadar, un personaj tipic pt societatea în care trăieşte. Gesturile lui sunt observate cu minuţiozitate şi interpretate.
Ana , soţia lui Ghiţă , este o femeie de la ţară, cuminte, crescută în spiritul respectului faţă de familie şi al supunerii faţă de bărbat. Îşi iubeşte soţul , drept care îl şi urmează la Moara cu noroc, încearcă să îl înţeleagă şi să îl ajute. Când acesta se îndepărtează de ea, Ana suferă foarte mult, dar hotărăşte să fie lângă el până la capăt. Când dragostea încetează, în sufletul Anei se aprinde dispreţul. I se dăruieşte lui Lică din nevoia de protecţie, nu din iubire. Dorinţa ei de viaţă e mare, de aceea strigă în final :nu mă omorî.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizarea directă : Ana era cuminte şi deşteaptă, fragedă şi subţirică
-caracterizarea indirectă : din vorbele ei, reiese dragostea adâncă ce i-o poartă soţului ei : tin la tine Ghiţă. ţin cu toată inima mea.
Lică este cel mai controversat personaj. Şef al porcarilor, este cel mai temut om, influent şi bogat. El este un bun cunoscător de oameni, aşa că îşi dă seama de patima pt bani a lui Ghiţă de când acesta ajunge la Moara cu noroc. Este stăpân pe el, ştie ce vrea, intră în sufletul celorlalţi pe cre-i manipulează cum vrea. Nu are prieteni, nici superiori, ci doar oameni de care să se folosească. Intuind patima de bani a lui Ghiţă, Lică face afaceri cu acesta, profită de el. Lipsa de scrupule a personajului se face observată în multe rânduir : cănd o ucide pe femeia de la han, când singur îşi declară plăcerea de a ucide sau când intră călare în biserică. Pe Ana nu o iubeşte, doar îl atrage instinctual, de aceea nu vine să o salveze de la moarte, la strigătele acesteia. Pentru el, orgoliul e totul, vrea să controleze pe toată lumea şi exercită o atracţie diabolică asupra celor slabi. Sfârşitul lui este sfârşitul omului cu orgoliu nemăsurat, care trece peste orice ca să îi fie lui bine.
Modalităţi de caracterizare :
-caracterizare directă : un bărbat cu privire tăoioasă, înalt, puternic, cu cămaşă albă ca floricelele şi pieptar cu bumbi, bici de carmajin.
-caracterizare indirectă : din vorbe şi fapte reies :cruzimea, lipsa de scrupule, plăcerea de a ucide, gândirea rudimentară
-punctul de vedere al altor personaje_ Ana spune că este om rău şi primejdios. Ghiţă rercunoaşte spiritul său diabolic :tu nu eşti om, Lică, eşti diavol. Este un personaj linear, cu trăsături neschimbate de-a lungul nuvelei.
Realizare artistică : Modurile de expunere au o valoare mare, predomină naraţiunea, dar apare descrierea (descrierea locului unde este situat hanul, descrierea turmelor de porci, hora) , de asemenea şi dialogul. Naraţiunea este obiectivă, lipsesc mărcile subiectivităţii, de aici, impresia de stil cenuşiu. Descrierea fixează cadrul acţiunii şi măreşte interesul pt desfăşurarea epică. Dialogul, vorbirea indirectă servesc la caracterizarea personajelor, la relaşţiile dintre personaje. Monologul interior şi stilul indirect liber sunt foarte utilizate.
Limbajul este specific ardelenesc, limbajul popular, oralitatea, redată de zicasle, proverbe populare, replici-sentinţe, rostite de bătrână la începutul şi finalul nuvelei. Intervenţia în evoluţia personajelor o dă chiar desfăsurarea evenimentelor, Ana se schimbă, Ghiţă, doar Lică rămâne neatins.
Deci, nuvela Moara cu noroc este o creaţie importantă a nuvelisticii româneşti, cu personaje bine realizate, cu o psihologie determinată de mediul lor de viaţă.
vineri, 21 mai 2010
Lucian Blaga - Mesterul Manole
Ca si poezia, dramaturgia lui Blaga atesta stranse legaturi cu miscarea modernista. Chiar insesi denumirile pe care le da unora din piesele sale sunt marturie directa a inrauririi expresioniste: mister pagan (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomima (Invierea).
In teatrul lui Blaga, ca si in teatrul expresionist, personajele nu sunt decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. In consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza in spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.
Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu in 1927. Peste doi ani in 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, in premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa intruchipare artistica. Innoirea si innobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobandite de indrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strans legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges. 29963qbp26ybb6e
Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme intins pe dusumea un somn agitat, bantuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata in care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framante in nehotarare. Conflictul dramei incepe in momentul in care intra in scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framantarea interioara a sotului sau si a inteles sfatul staretului Bogumil. Intre cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman in visurile sale, din care Manole intelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de talc, dar in acelasi timp isi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din infruntarea luciditatii mesterului care construieste inca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga intre biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesara, fara indoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca in balada. Intreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat in lupta cu propriul sau destin.
Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului intelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin insasi desfasurarea actiunii, trimite cu gandul la vocatia zamislirii, in care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascand, Omul. Din acest punct de vedere in conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si in acelasi timp, un purtator de cuvant al autorului, care o data cu desfasurarea intamplarilor descifreaza si semnificatiile lor. In acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el insusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite impotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.
Dar intamplarile se precipita. Zidurile cad din nou si mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. SI, ca si cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua incercare. Cu raspunsul dat de Manole lui Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea, personajul atinge punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfi (cand Manole spune solului ca "biserica se va ridica", hotararea e definitiva); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii.
Solul pleaca si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor talcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l paraseasca, dar marele mester le strecoara in suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfa. Hotararea e pecetluita prin juramant. Dupa trei zile de asteptare infrigurata, in care mesterii se istovesc in tot felul de banuieli de incalcare a juramantului, ale unuia, impotriva celuilalt si ale tuturor impotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre implinirea unui destin. Mira insa vine pentru a preintampina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai il constrang cu virtutea juramantului facut. Acolo deci unde balada incerca evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga isi pune eroul in confruntare directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate in trairea de catre marele mester a propriului sau destin. In balada natura era un personaj oarecum exterior intr-o intamplare oarecare; nevoile teatrului modern obliga pe poet la intruchiparea fortelor naturii in oameni. Dramatismul va fi mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole implineste destinul, caci patima de a zamisli frumosul e neinduratoare. In psihologia framantata a lui Manole, momentul hotararii de a jertfi, reprezinta in ordinea luptei omului cu natura, la scara istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da oamenilor o noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse focul. bb963q9226ybbb
Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea Mirei in ultimele ei clipe de viata il robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, in gestul suprem al renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propriei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. Dar zidarii il opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste in aceasta scena esenta clasica a interpretarii "pe care o da L. Blaga mitului Mesterului Manole... Mesterul vrea sa darame biserica, dar norodul il da la o parte. Multimea nu vrea sa stie de autor, el nu recunoaste decat opera".
Finalul dramei din nou se disociaza de balada. In balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa construiasca "Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!". In drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice a creatorului, de unde gestul de razvratire impotriva propriei lui opere. Biserica ramane dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii insa il acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui "intaiul lacas al lui Anticrist". Acest conflict in aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decat exteriorizarea unor contradictii existente in sufletul lui Manole, inca de la inceputul dramei. El se si manifesta de altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui Manole de a se hotari asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla in incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce in drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decat calugarii care cer osandirea lui Manole pentru crima. Dar osanda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind eternitatea si atingand absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu intamplator Blaga isi localizeaza drama pe Arges in jos, dar intr-un timp mitic romanesc, adica intr-un timp initial, fara determinare precisa, in care se incheaga, prin expresia miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, in speta poporului roman.
Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: "Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!" La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul, dupa care se arunca in gol.
Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera. Astfel amandoi, autor si opera, ating absolutul.
Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.
Dupa cum stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari sacrificii umane. In esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.
In teatrul lui Blaga, ca si in teatrul expresionist, personajele nu sunt decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. In consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza in spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.
Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu in 1927. Peste doi ani in 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, in premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa intruchipare artistica. Innoirea si innobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobandite de indrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strans legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges. 29963qbp26ybb6e
Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme intins pe dusumea un somn agitat, bantuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata in care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framante in nehotarare. Conflictul dramei incepe in momentul in care intra in scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framantarea interioara a sotului sau si a inteles sfatul staretului Bogumil. Intre cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman in visurile sale, din care Manole intelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de talc, dar in acelasi timp isi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din infruntarea luciditatii mesterului care construieste inca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga intre biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesara, fara indoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca in balada. Intreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat in lupta cu propriul sau destin.
Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului intelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin insasi desfasurarea actiunii, trimite cu gandul la vocatia zamislirii, in care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascand, Omul. Din acest punct de vedere in conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si in acelasi timp, un purtator de cuvant al autorului, care o data cu desfasurarea intamplarilor descifreaza si semnificatiile lor. In acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el insusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite impotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.
Dar intamplarile se precipita. Zidurile cad din nou si mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. SI, ca si cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua incercare. Cu raspunsul dat de Manole lui Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea, personajul atinge punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfi (cand Manole spune solului ca "biserica se va ridica", hotararea e definitiva); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii.
Solul pleaca si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor talcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l paraseasca, dar marele mester le strecoara in suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfa. Hotararea e pecetluita prin juramant. Dupa trei zile de asteptare infrigurata, in care mesterii se istovesc in tot felul de banuieli de incalcare a juramantului, ale unuia, impotriva celuilalt si ale tuturor impotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre implinirea unui destin. Mira insa vine pentru a preintampina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai il constrang cu virtutea juramantului facut. Acolo deci unde balada incerca evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga isi pune eroul in confruntare directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate in trairea de catre marele mester a propriului sau destin. In balada natura era un personaj oarecum exterior intr-o intamplare oarecare; nevoile teatrului modern obliga pe poet la intruchiparea fortelor naturii in oameni. Dramatismul va fi mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole implineste destinul, caci patima de a zamisli frumosul e neinduratoare. In psihologia framantata a lui Manole, momentul hotararii de a jertfi, reprezinta in ordinea luptei omului cu natura, la scara istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da oamenilor o noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse focul. bb963q9226ybbb
Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea Mirei in ultimele ei clipe de viata il robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, in gestul suprem al renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propriei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. Dar zidarii il opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste in aceasta scena esenta clasica a interpretarii "pe care o da L. Blaga mitului Mesterului Manole... Mesterul vrea sa darame biserica, dar norodul il da la o parte. Multimea nu vrea sa stie de autor, el nu recunoaste decat opera".
Finalul dramei din nou se disociaza de balada. In balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa construiasca "Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!". In drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice a creatorului, de unde gestul de razvratire impotriva propriei lui opere. Biserica ramane dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii insa il acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui "intaiul lacas al lui Anticrist". Acest conflict in aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decat exteriorizarea unor contradictii existente in sufletul lui Manole, inca de la inceputul dramei. El se si manifesta de altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui Manole de a se hotari asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla in incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce in drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decat calugarii care cer osandirea lui Manole pentru crima. Dar osanda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind eternitatea si atingand absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu intamplator Blaga isi localizeaza drama pe Arges in jos, dar intr-un timp mitic romanesc, adica intr-un timp initial, fara determinare precisa, in care se incheaga, prin expresia miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, in speta poporului roman.
Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: "Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!" La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul, dupa care se arunca in gol.
Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera. Astfel amandoi, autor si opera, ating absolutul.
Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.
Dupa cum stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari sacrificii umane. In esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
