LUCIAN BLAGA – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII
Poezia a aparut in fruntea volumului Poemele luminii (1919). Este in egala masura o arta poetica si o poezie filozofica de cunoastere.Poezia nu este o arta poetica obisnuita pentru ca Blaga nu vorbeste nicaieri clar, explicit, despre rosturile poeziei si ale poetului. Aceasta diferenta devine mai evidenta, daca comparam poezia cu Testament de Tudor Arghezi. Spre deosebire de Arghezi, care isi exprima clar conceptia despre izvoarele poeziei, despre instrumentele ei, despre misiunea poetului si a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un continut incifrat pentru a carui intelegere este necesara raportarea la conceptia sa filozofica.
Poetul concepe lumea ca pe o corola de minuni, care cuprinde tainele ce apar in calea omului. Poetul foloseste metafore pentru a sugera tainele care se ofera cunoasterii omului; deci flori, ochi, buze, morminte inseamna natura, omul, iubirea, cuvantul, moartea.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea mea tainele, ce le-ntalnesc
in calea mea
in flori, in ochi, pe buze ori morminte.
Paralel, poetul procedeaza la o singularizare a eului sau poetic; oamenii obisnuiti, prin cunoasterea lor rationala, paradisiaca, distrug aceste taine. Poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, luciferica, nu ucide tainele universului:
Lumina altora
sugruma vraja nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric
Folosind conjunctia adversativa dar, poetul insista asupra opozitiei fundamentale dintre felul sau de cunoastere si cunoasterea celorlalti. Tot in acelasi scop poetul foloseste si o comparatie expresiva: asa cum razele lunii maresc taina noptii, poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, imbogateste lumina lumii:
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
mareste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
In Pietre pentru templul meu Blaga marturisea ca misiunea poetului nu este de a descifra tainele ci de a transforma in taine si mai mari. Aceeasi idee este exprimata prin versurile:
si tot ce-i nenteles
se schimba-n nentelesuri si mai mari
sub ochii mei -
La baza cunoasterii si a actului poetic poetul pune iubirea:
caci eu iubesc
si flori, si ochi, si buze, si morminte.
Iubirea nu are la Blaga doar o functie sentimentala, ci reprezinta o modalitate de cunoastere, de patrundere in misterele universului. Blaga sugereaza ca numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vietii si numai dintr-o astfel de cunoastere intuitiva, luciferica, se poate naste poezia.
Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui in formele concrete (flori, ochi, buze, morminte) marile taine, esenta lucrurilor si a fenomenelor.Poezia inseamna deci intuirea in concret, in particular a universului, patrunderea intuitiva in esenta fenomenelor. Poezia este deci o viziune poetica a lumii. La baza ei sta cunoasterea metaforica, luciferica, si iubirea.
Rolul poetului este de a proteja si de a amplifica misterele lumii.Ceea ce priveste realizarea artistica, se remarca capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte. Astfel el foloseste un sir de metafore: corola de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea mea, etc. pentru a reda conceptia sa despre cunoastere si creatie.
Cuvantul-cheie este taina, redat metaforic prin vraja nepatrunsului ascuns, adancimi de intuneric, sfant mister, intunecata zare, nentelesuri si mai mari, taina.Poetul isi realizeaza diascursul liric exclusiv in vers liber.Poezia este alcatuita din 20 de versuri, alternand 6 versuri scurte si foarte scurte cu 14 versuri lungi si foarte lungi. Intregul discurs liric este construit pe opzitia termenilor principali, cunoasterea poetica, luciferica, si cunoasterea poetica, lumina mea.
Pentru lumina altora exista un singur verb: sugruma, dar se subintelege si celelalte verbe: strivesc, ucide, nu sporeste, nu imbogateste, nu iubeste. Opozitia este marcata gramatical si prin conjunctia adversativa dar (dar eu / eu cu lumina mea...) si prin conjunctia cauzala caci (caci eu iubesc...).Poezia se constituie astfel intr-o marturisire lirica a unui crez artistic si a unei conceptii filozofice depsre cunoastere. Ea este semnificativa si pentru lirismul reflexiv, metaforic...
vineri, 21 mai 2010
Lucian Blaga - Gorunul
LUCIAN BLAGA - GORUNUL
Poezia intitulata „Gorunul", de Lucian Blaga, a fost comparata cu balada pastorala „Miorita", cu elegia filozofica „Mai am un singur dor", de M. Eminescu si cu poezia „Duhovniceasca", de T. Arghezi, toate avand ca tema presentimentul mortii. h9d683hx72dzd
Inspirata din filonul bogat al creatiei populare, „Gorunul" exprima ideea filozofica blagiana potrivit careia murim putin cate putin din clipa in care ne-am nascut. in aceste conditii, viata este „marea trecere" spre moarte, iar „ceasornicul" timpului ne masoara „destramarea".
Strofa I este alcatuita din cinci versuri:
"in limpezi departari aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inima un clopot
si-n zvonuri dulci
imi pare
ca stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange."
Aflat la poalele unui gorun si coplesit de o liniste aproape materiala, poetul mediteaza asupra destinului omului in Univers.
Tabloul este de o transparenta opalina, folosirea formei nearticulate a primului epitet (..limpezi departari") largindu-i limitele pana Ia marginea zarii.
In acest cadru, ideea mortii este sugerata in comparatia din versul al doilea, in care clopotul (care ar putea vesti moartea cuiva) este alaturat inimii (organul care intretine viata).
O sumara cercetare a sintaxei poetice releva, in primul vers, antepunerea atributului adjectival („limpezi"), fapt care-i confera acestuia un accent deosebit: atmosfera se imaterializeaza, iar glasul clopotului capata o rezonanta adanca, religioasa aproape. De aici, supozitia ca nemiscarea s-ar putea datora pacii eterne care urmeaza mortii.
Senzatia auditiva (reliefata prin verbul „bate" la indicativ prezent) se dilata, devenind una dintre dominantele textului; ascultand clopotul, poetul are presentimentul mortii care a si inceput sa-i inunde fiinta, de parca stropilor de sange le-ar fi luat locul „stropi de liniste".
In ultimul vers al strofei, se evidentiaza cuvantul „liniste" - singurul alcatuit din trei silabe, in raport cu ceilalti zece termeni (mono si bisilabici).
Strofa a doua se constituie in jurul imaginii gorunului:
„ Gorunule din margine de codru,
de ce ma-nvinge
cu aripi moi atata pace,
cand zac in umbra ta
si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa? "
Asezat la marginea codrului, gorunul aduce, prin singuratate, o nota de melancolie, iar prin asezare - ideea unei posi bile morti, intrucat taierea padurii ar putea incepe chiar cu el.
Legat de acest arbore prin destinul comun, poetul i se adreseaza cu dragoste si chiar cu duiosie, dar interogatiile lui sunt profunde si fara raspuns.
La poalele gorunului, poetul este coplesit („ma-nvinge") de liniste, isi uita fiinta concreta („zac") si percepe intens presimtirea mortii. Metafora aripilor moi ar putea sugera o desprindere de pamant, iar timpul pare a se fi oprit.
Ultima parte a poeziei amplifica aceasta presimtire: poate ca, din trunchiul acestui gorun, i se va ciopli sicriul omului aflat la poalele lui, unindu-i in eternitate.
Repetarea substantivului „sicriu" (insotit de posesivul „meu") adanceste trairea dramatica a eului liric; acumularea („cu fiecare clipa care trece") sugereaza, si ea, curgerea continua a vietii in moarte. La randul ei, moartea curge in viata („ascult cum creste-n trupul tau sicriul"), intr-o ingemanare eterna.
Trairea intensa a presentimentului mortii impune folosirea indicativului prezent pentru mai toate verbele. Exceptie fac doar „ vor ciopli" si „ voi gusta ", cel dintai fixand actiunea intr-un timp nedeterminat, celalalt sugerand perceperea in minuscule fractiuni a linistii eterne.
In toata poezia, adjectivul posesiv este utilizat numai la persoana intai si a doua singular si determina substantivele care fac parte din campurile lexicale ale arhisemelor „viata" si „ moartea ".
In concluzie: exprimand ideea filozofica a curgerii continue a vietii in moarte si reliefand tristetea nascuta din aceasta constiinta, „Gorunul" este o elegie filozofica.
Elegia este o specie a liricii culte (corespunzatoare bocetului din creatia populara), in care poetul isi exprima sentimentele de durere, de tristete, de melancolie
Poezia intitulata „Gorunul", de Lucian Blaga, a fost comparata cu balada pastorala „Miorita", cu elegia filozofica „Mai am un singur dor", de M. Eminescu si cu poezia „Duhovniceasca", de T. Arghezi, toate avand ca tema presentimentul mortii. h9d683hx72dzd
Inspirata din filonul bogat al creatiei populare, „Gorunul" exprima ideea filozofica blagiana potrivit careia murim putin cate putin din clipa in care ne-am nascut. in aceste conditii, viata este „marea trecere" spre moarte, iar „ceasornicul" timpului ne masoara „destramarea".
Strofa I este alcatuita din cinci versuri:
"in limpezi departari aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inima un clopot
si-n zvonuri dulci
imi pare
ca stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange."
Aflat la poalele unui gorun si coplesit de o liniste aproape materiala, poetul mediteaza asupra destinului omului in Univers.
Tabloul este de o transparenta opalina, folosirea formei nearticulate a primului epitet (..limpezi departari") largindu-i limitele pana Ia marginea zarii.
In acest cadru, ideea mortii este sugerata in comparatia din versul al doilea, in care clopotul (care ar putea vesti moartea cuiva) este alaturat inimii (organul care intretine viata).
O sumara cercetare a sintaxei poetice releva, in primul vers, antepunerea atributului adjectival („limpezi"), fapt care-i confera acestuia un accent deosebit: atmosfera se imaterializeaza, iar glasul clopotului capata o rezonanta adanca, religioasa aproape. De aici, supozitia ca nemiscarea s-ar putea datora pacii eterne care urmeaza mortii.
Senzatia auditiva (reliefata prin verbul „bate" la indicativ prezent) se dilata, devenind una dintre dominantele textului; ascultand clopotul, poetul are presentimentul mortii care a si inceput sa-i inunde fiinta, de parca stropilor de sange le-ar fi luat locul „stropi de liniste".
In ultimul vers al strofei, se evidentiaza cuvantul „liniste" - singurul alcatuit din trei silabe, in raport cu ceilalti zece termeni (mono si bisilabici).
Strofa a doua se constituie in jurul imaginii gorunului:
„ Gorunule din margine de codru,
de ce ma-nvinge
cu aripi moi atata pace,
cand zac in umbra ta
si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa? "
Asezat la marginea codrului, gorunul aduce, prin singuratate, o nota de melancolie, iar prin asezare - ideea unei posi bile morti, intrucat taierea padurii ar putea incepe chiar cu el.
Legat de acest arbore prin destinul comun, poetul i se adreseaza cu dragoste si chiar cu duiosie, dar interogatiile lui sunt profunde si fara raspuns.
La poalele gorunului, poetul este coplesit („ma-nvinge") de liniste, isi uita fiinta concreta („zac") si percepe intens presimtirea mortii. Metafora aripilor moi ar putea sugera o desprindere de pamant, iar timpul pare a se fi oprit.
Ultima parte a poeziei amplifica aceasta presimtire: poate ca, din trunchiul acestui gorun, i se va ciopli sicriul omului aflat la poalele lui, unindu-i in eternitate.
Repetarea substantivului „sicriu" (insotit de posesivul „meu") adanceste trairea dramatica a eului liric; acumularea („cu fiecare clipa care trece") sugereaza, si ea, curgerea continua a vietii in moarte. La randul ei, moartea curge in viata („ascult cum creste-n trupul tau sicriul"), intr-o ingemanare eterna.
Trairea intensa a presentimentului mortii impune folosirea indicativului prezent pentru mai toate verbele. Exceptie fac doar „ vor ciopli" si „ voi gusta ", cel dintai fixand actiunea intr-un timp nedeterminat, celalalt sugerand perceperea in minuscule fractiuni a linistii eterne.
In toata poezia, adjectivul posesiv este utilizat numai la persoana intai si a doua singular si determina substantivele care fac parte din campurile lexicale ale arhisemelor „viata" si „ moartea ".
In concluzie: exprimand ideea filozofica a curgerii continue a vietii in moarte si reliefand tristetea nascuta din aceasta constiinta, „Gorunul" este o elegie filozofica.
Elegia este o specie a liricii culte (corespunzatoare bocetului din creatia populara), in care poetul isi exprima sentimentele de durere, de tristete, de melancolie
Lucian Blaga - Paradis in destramare
L. BLAGA – PARADIS IN DESTRAMARE
Portarul inaripat mai tine intins un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.
Arand fara indemn cu pluguri de lemn arhanghelii se plang de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini porumbelul sfantului duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan: vai mie, vai tie, paianjeni multi au umplut apa vie, odata vor putrezi si ingerii sub glie, tarana va seca povestile din trupul trist.
Poezia face parte din volumul Lauda somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate incontestabila. Poezia apartinand acestui volum prezinta un univers in destramare cufundat intr-o stare hipnotica. Imaginea acestui univers in destramare este surprins foarte bine in versuri: pretutindeni e o tristete, e o negare, e un sfarsit
Poetul trateaza intr-o maniera personala o serie de mituri biblice, in acest sens este semnificativa marturisirea sa: E adevarat ca in poezia mea sunt frecvente si motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez in chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc in sens totdeauna creator, liber, le modific si le amplific dupa necesitati. Nascocesc motive mitice la fiece pas fiindca fara o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.
Blaga prelucreaza creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul invierii mortilor, mitul sfantului Ioan, mitul sfantului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. In conceptia poetului, dupa izgonirea din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupandu-se definitiv legatura cu omul.
Punctul de plecare este un motiv biblic: si izgonind pe Adam l-a asezat in preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii (Facerea)
Prelucrand liber acest motiv biblic, Blaga creaza imaginea unei lumi moderne, a pacatelor, a unei lumi in destramare, din care divinul si sacrul lipsesc cu desavarsire. Poetul procedeaza la o desacralizare a simbolurilor crestine. Astfel ingerul de la poarta Paradisului numai tine in mana decat un cotor de spada fara de flacari:
Portarul inaripat mai tine intins un cotor de spada fara de flacari.
Deci sabia de flacari valvaitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spada, sugerand pierderea sacralitatii. Portarul inaripat devine un paznic inutil al unui taram, care si-a pierdut atributele esentiale. Peste tot domineste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al inutilitatii:
Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.
Blaga procedeaza la o umanizare, la o tratare in maniera profana a figuratiei biblice. Astfel serafimi, cu parul nins inseteaza dupa adevar; arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plangandu-se de greutatea aripelor; porumbelul sfantului duh stinge cele din urma lumini; ingerii goi se culca in fan, zgribulind de frig:
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.
Arand fara indemn cu pluguri de lemn arhanghelii se plang de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini porumbelul sfantului duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan
Si in aceasta poezie se intalneste simbolul fantanii, care sugereaza adevaruri fundamentale, care se refuza cunoasterea, de exemplu: dar apele din fantani refuza galetile lor.
Apa vie, care ar putea dezvalui omului taina de dincolo, refuza omului aceasta dezvaluire si anunta momentul dramatic, inevitabil, cand sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume: vai mie, vai tie, paianjeni multi au umplut apa vie, odata vor putrezi si ingerii sub glie, tarana va seca povestile din trupul trist.
Ultima parte a poeziei exprima moartea mitului, a fanteziei, a imaginatiei. Sensul fundamental al poeziei este ca lumea moderna, desacralizata, demitizata, nu mai intelege glasul de sus, glasul divinitatii. Tristetea, dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.
Din punct de vedere stilistic poezia se remarca plin simplitate; metaforic poetul sugereaza destramarea mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamantul intr-un trup trist. Sentimentul de tristete provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Intregul discurs liric este alcatuit din doua sfere conceptuale.
Prima, alcatuita din elemente, care sugereaza paradisiacul: portarul inaripat, serafimi, arhangheli, ingeri, porumbelul sfantului duh, apa vie; in cealalta sfera conceptuala intra toate determinarile care sugereaza destramarea Paradisului: cotorul de spada fara de flacari, parul nins, ingerii goi zgribulind, greutatea aripelor.
Invocatia vai mie, vai tie actualizeaza criza. Discursul liric se alcatuieste, creste din secvente disparate, dar care in final alcatuiesc un tot unitar, oferind imaginea lumii moderne, care a pierdut contactul cu sacrul, miticul, divinul.
Portarul inaripat mai tine intins un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.
Arand fara indemn cu pluguri de lemn arhanghelii se plang de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini porumbelul sfantului duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan: vai mie, vai tie, paianjeni multi au umplut apa vie, odata vor putrezi si ingerii sub glie, tarana va seca povestile din trupul trist.
Poezia face parte din volumul Lauda somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate incontestabila. Poezia apartinand acestui volum prezinta un univers in destramare cufundat intr-o stare hipnotica. Imaginea acestui univers in destramare este surprins foarte bine in versuri: pretutindeni e o tristete, e o negare, e un sfarsit
Poetul trateaza intr-o maniera personala o serie de mituri biblice, in acest sens este semnificativa marturisirea sa: E adevarat ca in poezia mea sunt frecvente si motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez in chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc in sens totdeauna creator, liber, le modific si le amplific dupa necesitati. Nascocesc motive mitice la fiece pas fiindca fara o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.
Blaga prelucreaza creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul invierii mortilor, mitul sfantului Ioan, mitul sfantului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. In conceptia poetului, dupa izgonirea din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupandu-se definitiv legatura cu omul.
Punctul de plecare este un motiv biblic: si izgonind pe Adam l-a asezat in preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii (Facerea)
Prelucrand liber acest motiv biblic, Blaga creaza imaginea unei lumi moderne, a pacatelor, a unei lumi in destramare, din care divinul si sacrul lipsesc cu desavarsire. Poetul procedeaza la o desacralizare a simbolurilor crestine. Astfel ingerul de la poarta Paradisului numai tine in mana decat un cotor de spada fara de flacari:
Portarul inaripat mai tine intins un cotor de spada fara de flacari.
Deci sabia de flacari valvaitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spada, sugerand pierderea sacralitatii. Portarul inaripat devine un paznic inutil al unui taram, care si-a pierdut atributele esentiale. Peste tot domineste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al inutilitatii:
Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins.
Blaga procedeaza la o umanizare, la o tratare in maniera profana a figuratiei biblice. Astfel serafimi, cu parul nins inseteaza dupa adevar; arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plangandu-se de greutatea aripelor; porumbelul sfantului duh stinge cele din urma lumini; ingerii goi se culca in fan, zgribulind de frig:
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar, dar apele din fantani refuza galetile lor.
Arand fara indemn cu pluguri de lemn arhanghelii se plang de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini porumbelul sfantului duh, cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi zgribulind se culca in fan
Si in aceasta poezie se intalneste simbolul fantanii, care sugereaza adevaruri fundamentale, care se refuza cunoasterea, de exemplu: dar apele din fantani refuza galetile lor.
Apa vie, care ar putea dezvalui omului taina de dincolo, refuza omului aceasta dezvaluire si anunta momentul dramatic, inevitabil, cand sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume: vai mie, vai tie, paianjeni multi au umplut apa vie, odata vor putrezi si ingerii sub glie, tarana va seca povestile din trupul trist.
Ultima parte a poeziei exprima moartea mitului, a fanteziei, a imaginatiei. Sensul fundamental al poeziei este ca lumea moderna, desacralizata, demitizata, nu mai intelege glasul de sus, glasul divinitatii. Tristetea, dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.
Din punct de vedere stilistic poezia se remarca plin simplitate; metaforic poetul sugereaza destramarea mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamantul intr-un trup trist. Sentimentul de tristete provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Intregul discurs liric este alcatuit din doua sfere conceptuale.
Prima, alcatuita din elemente, care sugereaza paradisiacul: portarul inaripat, serafimi, arhangheli, ingeri, porumbelul sfantului duh, apa vie; in cealalta sfera conceptuala intra toate determinarile care sugereaza destramarea Paradisului: cotorul de spada fara de flacari, parul nins, ingerii goi zgribulind, greutatea aripelor.
Invocatia vai mie, vai tie actualizeaza criza. Discursul liric se alcatuieste, creste din secvente disparate, dar care in final alcatuiesc un tot unitar, oferind imaginea lumii moderne, care a pierdut contactul cu sacrul, miticul, divinul.
Ion Creanga - Povestea lui Harap Alb
ION CREANGA – POVESTEA LUI HARAP ALB
Povestea lui Harap Alb de Ion Creanga este un basm cult, deoarece imbina fantasticul popular cu evocarea realista a satului moldovenesc, iar umorul si arta literara sunt specifice lui Ion Creanga.
Semnificatia titlului: este strans legata de scena in care fiul imparatului este luat rob. Imparatii aveau slugi de culoare, dar fiul imparatului find alb, I s-a spus “Harap Alb”.
Compozitie si subiect: Incipitul basmului este in traditia creatiilor populare:”amu cica era odata…”. Un imparat avea 3 fii. El primeste scrisoare de la fratele sau sa-I trimita pe unul din fiii sai urmas la tron, pt ca Verde Imparat avea doar fete. Cei 3 fii sunt supusi unor probe la care nu rezista decat cel mai mic. Acesta, calauzit de Sfanta Duminica, ia armele si hainele tatalui sau din tinerete, le curata. Alege cel mai slab cal din herghelie, il hraneste cu jaratic si-l transforma intr-un cal nazdravan, cu aripi. Inainte de a porni la drum, tatal sau, Craiul, il sfatuieste sa se fereasca de Span si de Omul Rosu. Harap Alb porneste la drum. Se intalneste cu Spanul, care il ia rob sub numele de Harap Alb. Incepe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde
Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite
pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel
va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce
ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici
elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei
făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său,
naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se
constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o
zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu
multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele
bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulosîl duce în zbor pe Harap-Alb
la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea
şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile,
când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte
frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu
cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta
Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care
se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi
această probă fabuloasă.
După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului
său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe
cinstite". In timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre
fata împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă
degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".
Harap-Alb, gândiiuiu-se la sfătui pe care i-l dăduse tatăl său, acela
de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat,
piângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa
din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat.
Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un
pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu
curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă
voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să
dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se
învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi
scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se
îngrămădesc acolo.Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost,
după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie,
Harap-Alb să-i dea foc şi ea ii va veni în ajutor. Continuă cu formule mediane-"Mai merge el cât merge"- şi
Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise
detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este
plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le
este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu
fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului
Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi
răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără
suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând
că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform
proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini
suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."
într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea
împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană"Dumnezeu să ne ţie,
că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde împăratul Roş îi
supune la probe fabuloaseşi foarte periculoase, care se constituie în
secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i
se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele
sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai
bună de dormit într-însa. Următoarea probăeste un ospăţ cu foarte multe
bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară
într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de
foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului,
care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El
primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip
mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip. Atunci
Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi
într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales
"năsipul de o parte si macul de artă parte", fiind şi aceasta o
secvenţă fabuloasăspecifică basmelor.
Impăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume
să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar
afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă".
Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta
împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se
preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă
şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă
înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o
fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă
Harap-Alb va depăşi această probăşi le va deosebi, "ferice de tine va
fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească,
deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină,
care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această
probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi
sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o
stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea şi ea să-1
supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei
să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi
apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii
în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte
cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se
tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de
vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea
ei".Intre timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi
acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului
Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în
braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru
Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat
de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i
zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa
trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui
Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în
înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi
pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri
supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri nuraculoase, pe
Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri
străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi
lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc,
fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului
Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul:Basmului constă
totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!".
S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu
râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi,
oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în
buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între
toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi
deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă".
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în
creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia
a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se
uită Şi rabdă".
Semnificatii: Harap Alb – tanarul initiat. Calul inaripat – Pegas din mitologie. Faptul ca isi curata hainele si armele tatalui – dobandirea experientei. Hranirea calului cu jaratic – purificarea. Fiul de imparat nu putea pleca oricumm la drum, ci purificat de trecut. Readucerea la viata a lui H.A.- trecerea intr-o alta etapa a vietii, mai puternic si mai experimentat. Spanul – forta raului, trebuia distrus.
Trasaturi ale basmului cult
Umanizarea si localizarea fantasticului
In basmul lui Creanga apar elemente ale culturii populare, dar se pot recunoaste elemente realiste. Eroii trec cu usurinta din Amintiri in povesti si povestiri, respective in basm. Harap Alb poate fi comparat cu Nica. Masa de la imparatul Rosu se aseamana cu vechile praznice bisericesti din Humulesti, Flamanzila il are correspondent pe mancaciosul Nica Oslobanu, iar fata Imparatului Rosu e o zgatie de copila ca si Smarandita popii din Amintiri; Harap Alb si scuipa in san ca un flacau din Moldova, iar gesturile Imparatului Rosu (se trezeste, casca, se scarpina)
trimit la taranii din Humulesti. Desi e basm, avem impresia ca ne aflam in Moldova sec.al XIX-lea.
Arta literara si umorul
Modul de a povesti al lui Creanga se caracterizeaza prin: a) ritmul rapid al povestirii (7 episoade); b) individualizarea actiunilor si a personajelor prin amanunte care particularizeaza (tehnica detaliului); c) dramatizarea actiunii prin dialog -; care are functie dubla: prin el se dezvolta actiunea si se caracterizeaza personajele care traiesc si se individualizeaza prin dialog.
Nota comica (umorul) e provocata prin diferite mijloace: a) exprimarea mucalita: “Sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri”, “Gerila se intindea de caldura, de-i treceau genunchelel de gura”; b) ironia -; despre imparatul Ros se spune ce este vestit pentru “bunatatea lui cea nepomenita si milostivirea lui cea neauzita”; c) poreclele si apelativele caraicaturale: tapul cel ros, Buzila, mangositi, farfasiti; d) zeflemisirea: “Tare-mi esti drag!… Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi…”; e) diminutive cu valoare augmentativa: buzisoare, bauturica; f) caracterizari pitoresti: infatisarea lui Grila, Ochila etc.; g) scene comice: cearta dintre Gerila si ceilalti; h) expresii si vorbe de duh: “Da-i cu cinstea, sa peara rusinea”.
Eruditia paremiologica -; Creanga citeaza la tot pasul proverbe, zicatori, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in text prin expresia “vorba ceea”. El este un “erudit” care stie ceea ce in popor se cheama “stiinta vietii”.
Citatul paremiologic are urmatoarele efecte: da rapiditate povestirii, produce haz siaseaza intamplarile in perspectiva unui umanism popular.
Limbajul -; autorul foloseste limba populara, termeni regionali, expresii si ziceri tipice, comparatii etc. Totusi el nu copiaza limba taraneasca ci o recreeaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale.
Originalitatea verbala a lui Creanga se evidentiaza prin: a) vocabularul specific -; cuvinte de origine populara, regionalisme; b) exprimarea locutionala -; numeroase locutiuni, zicatori, proverbe, creeaza un relief unic al frazei romanesti, scriitorul fiind intraductibil in alte limbi (ex.: a sforai -; “a inceput a manca mistretul la gir”); c) limbajul afectiv -; el nu povesteste rece ci se implica si participa sufleteste la povestire. Exprimarea afectiva e marcata de prezenta interjectiilor, a exclamatiilor, a dativului etic (ex.: “Si odata mi ti-l infasca”); d) economia de mijloace -; este un scriitor fara matafore, expresivitatea limbii sale provenind din comparatii generalizatoare (ex.: “straluceste ca un soare”); e) oralitatea stilului -; desi sunt scrise, frazele lui Creanga lasa impresia de spunere. Oralitatea rezulta din prezenta onomatopeelor, a verbelor imitative si a interjectiilor, a unor expresii marative (ex.: “si o data”, “si atunci”, “dupa aceea”, “in sfarsit”); intrebari, exclamari (“ptiu! drace”, “inteles-ati”) precum si a unor fraze ritmate sau versuri populare (“De-ar sti omul ce-ar pati/ Dinainte s-ar pazi!”). Orala este si sintaxa frazei deoarece cuvintele curg dupa o ordine a vorbirii si nu una a scrisului.
“Povestea lui Harap-Alb” este un mic roman de aventuri cu un subiect fabulos care are un pronuntat caracter etic, didactic. El nu va deveni imparat decat dupa ce va trece prin focul unor incerari in care isi etaleaza curajul, onestitatea si intelepciunea. Numai asa va putea sa se gandeasca la neajunsurile celor nefericiti
Caracterizarea personajului
arap – Alb, asemenea oricărui Făt Frumos din basmul popular este un personaj principal, fiind prezent în toate momentele subiectului, pozitiv, real şi nu fabulos (nu are nici o calitate supranaturală, Călinescu asemănîndu-l cu un făclău de la ţară datorită mentalităţii sale).
Este de asemenea un personaj rotund; nu este doar fiul de împărat şi mezinul, mai înzestrat decât ceilalţi, ci o fiinţă complexă, cu defecte şi calităţi. Deşi este atât de mult ajutat de ceilalţi, lectorul inocent considerându-l o marionetă, calităţiile îi sunt relevate de fraze ezoretice: inteligent, bun, înţelept, sociabil, vesel.
Învaţă din greşeli, progresează şi cu fiecare secvenţă este mai aproape de iniţierea în viaţă. Dacă personajul din basmul popular are firea turnată, colindă lumea în căutare de fapte vitejeşti, este atotştiitor, urmând intocmai sfaturile, Harap – Alb se transformă, evoluează, este într-o continuă căutare a desăvârşirii sale spirituale, caracterizându-se prin instabilitate psihică (nu respectă porunca tatălui său) şi nu are experienţă, ghidându-se după aparenţe. De asemenea este un personaj tridimensional, care te surprinde (atunci când dă calului cu frâul în cap).
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere în vederea formării lui pentru a devenii conducătorul unei familii, pe care urmeaza să şi-o întemeieze. Deşi este înzestrat cu importante calităţi, are şi slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi de disperare, de satisfacţie a învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lui ca om.
Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind realizate cu ajutorul celorlalte personaje cu puteri supranaturale.
Mezinul, impresionat de dezamăgirea tatălui, deoarece ceilalţi doi fraţi nu pot indeplini misiunea dată, se duce în gradină şi „începe să plangă în inima sa.” .
Momentul cheie este cel al întâlnirii tânărului, cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care îl roagă să o miluiască. El îşi demonstrează altruismul, eroina supranaturală rasplătindu-i generozitatea, dezvăluindu-i destinul excepţional ce-l aşteaptă: “... puţin mai este şi să ajungi împărat, cum nu a mai stat pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de îndrăgit.”
Cele trei superlative absolute dezvăluie armonia şi fericirea în sens uman, împlinite prin dragoste, renume şi putere. Demnităţii, sensibilităţii, blândeţei, milosteniei, Harap Alb le adaugă răbdarea şi stăruinţa în refacerea hainelor destrămate şi curăţarea armelor ruginite, ce au aparţinut tatălui său.
Voinicul pleacă la drum şi prin dreptul podului (loc de pătrundere spre o altă lume; trecerea de la imaturitate la maturitate), numa iacă îi iese şi lui ursul înainte. Acum are loc începutul maturizării spirituale, dovedindu-şi o calitate: mila, când cruţă ursul la auzul unei voci.
Întâlnirea cu spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii, mezinul refăcând călătoria din tinereţe a tatălui său. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeste pentru prima oară.
Nesocotirea sfaturilor tatălui său, declanşează un şir nesfârşit de întâmplări periculoase care îi pun viaţa în pericol: “tata mi-a dat în grijă, când am pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât oi putea [...] daca n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi”
Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se încrede în spân, astfel devenind sluja acestuia, işi asuma numele de Harap – Alb, dovedind însă loialitate şi supunere faţă de stăpân, pentru că jurase pe paloş.
El devine robul -ţigan nedumerindu-l pe unchiul său şi pe fetele acestuia, ce simt o simpatie spontană pentru el, insă nu îşi incalcă cuvântul dat.
Ca în toate basmele şi aici trebuie trecute probele „focului” – este supus probelor de aducere a sălăţilor din Grădina Ursului şi a capului şi pielii cerbului din Pădurea Cerbului, probe ce constituie un adevărat elogiu adus omului în lupta cu forţele situate la un nivel inferior al gândirii, dar mult mai puternice.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţiile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piediciile în viaţă, pregătindu-l pentru viitor.
Harap Alb este ajutat de cel mai bun prieten calul - , şi de Sfânta Duminică. În trecerea acestor probe, Harap – Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soarta, cere ajutorul celor în care are încredere, semn că învăţase ceva.
O altă experienţă este întîlnirea cu omul Roş, călătoria la curtea acestuia este un necontenit prilej de iniţiere , deprinzând învăţătura că orice fiinţă, oricât de neinsemnată sau ciudată este, este de folos.
Cele cinci personaje întâlnite în drumul său: Gerilă, Sertilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă îi devin ajutoare şi îl ajută în trecerea probelor.
Povestea lui Harap Alb de Ion Creanga este un basm cult, deoarece imbina fantasticul popular cu evocarea realista a satului moldovenesc, iar umorul si arta literara sunt specifice lui Ion Creanga.
Semnificatia titlului: este strans legata de scena in care fiul imparatului este luat rob. Imparatii aveau slugi de culoare, dar fiul imparatului find alb, I s-a spus “Harap Alb”.
Compozitie si subiect: Incipitul basmului este in traditia creatiilor populare:”amu cica era odata…”. Un imparat avea 3 fii. El primeste scrisoare de la fratele sau sa-I trimita pe unul din fiii sai urmas la tron, pt ca Verde Imparat avea doar fete. Cei 3 fii sunt supusi unor probe la care nu rezista decat cel mai mic. Acesta, calauzit de Sfanta Duminica, ia armele si hainele tatalui sau din tinerete, le curata. Alege cel mai slab cal din herghelie, il hraneste cu jaratic si-l transforma intr-un cal nazdravan, cu aripi. Inainte de a porni la drum, tatal sau, Craiul, il sfatuieste sa se fereasca de Span si de Omul Rosu. Harap Alb porneste la drum. Se intalneste cu Spanul, care il ia rob sub numele de Harap Alb. Incepe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde
Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite
pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel
va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce
ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici
elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei
făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său,
naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se
constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o
zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu
multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele
bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulosîl duce în zbor pe Harap-Alb
la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea
şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile,
când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte
frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu
cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta
Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care
se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi
această probă fabuloasă.
După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului
său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe
cinstite". In timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre
fata împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă
degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".
Harap-Alb, gândiiuiu-se la sfătui pe care i-l dăduse tatăl său, acela
de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat,
piângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa
din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat.
Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un
pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu
curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă
voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să
dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se
învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi
scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se
îngrămădesc acolo.Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost,
după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie,
Harap-Alb să-i dea foc şi ea ii va veni în ajutor. Continuă cu formule mediane-"Mai merge el cât merge"- şi
Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise
detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este
plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le
este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu
fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului
Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi
răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără
suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând
că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform
proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini
suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."
într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea
împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană"Dumnezeu să ne ţie,
că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde împăratul Roş îi
supune la probe fabuloaseşi foarte periculoase, care se constituie în
secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i
se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele
sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai
bună de dormit într-însa. Următoarea probăeste un ospăţ cu foarte multe
bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară
într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de
foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului,
care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El
primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip
mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip. Atunci
Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi
într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales
"năsipul de o parte si macul de artă parte", fiind şi aceasta o
secvenţă fabuloasăspecifică basmelor.
Impăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume
să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar
afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă".
Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta
împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se
preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă
şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă
înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o
fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă
Harap-Alb va depăşi această probăşi le va deosebi, "ferice de tine va
fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească,
deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină,
care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această
probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi
sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o
stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea şi ea să-1
supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei
să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi
apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii
în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte
cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se
tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de
vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea
ei".Intre timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi
acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului
Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în
braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru
Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat
de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i
zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa
trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui
Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în
înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi
pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri
supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri nuraculoase, pe
Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri
străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi
lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc,
fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului
Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul:Basmului constă
totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!".
S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu
râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi,
oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în
buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între
toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi
deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă".
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în
creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia
a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se
uită Şi rabdă".
Semnificatii: Harap Alb – tanarul initiat. Calul inaripat – Pegas din mitologie. Faptul ca isi curata hainele si armele tatalui – dobandirea experientei. Hranirea calului cu jaratic – purificarea. Fiul de imparat nu putea pleca oricumm la drum, ci purificat de trecut. Readucerea la viata a lui H.A.- trecerea intr-o alta etapa a vietii, mai puternic si mai experimentat. Spanul – forta raului, trebuia distrus.
Trasaturi ale basmului cult
Umanizarea si localizarea fantasticului
In basmul lui Creanga apar elemente ale culturii populare, dar se pot recunoaste elemente realiste. Eroii trec cu usurinta din Amintiri in povesti si povestiri, respective in basm. Harap Alb poate fi comparat cu Nica. Masa de la imparatul Rosu se aseamana cu vechile praznice bisericesti din Humulesti, Flamanzila il are correspondent pe mancaciosul Nica Oslobanu, iar fata Imparatului Rosu e o zgatie de copila ca si Smarandita popii din Amintiri; Harap Alb si scuipa in san ca un flacau din Moldova, iar gesturile Imparatului Rosu (se trezeste, casca, se scarpina)
trimit la taranii din Humulesti. Desi e basm, avem impresia ca ne aflam in Moldova sec.al XIX-lea.
Arta literara si umorul
Modul de a povesti al lui Creanga se caracterizeaza prin: a) ritmul rapid al povestirii (7 episoade); b) individualizarea actiunilor si a personajelor prin amanunte care particularizeaza (tehnica detaliului); c) dramatizarea actiunii prin dialog -; care are functie dubla: prin el se dezvolta actiunea si se caracterizeaza personajele care traiesc si se individualizeaza prin dialog.
Nota comica (umorul) e provocata prin diferite mijloace: a) exprimarea mucalita: “Sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri”, “Gerila se intindea de caldura, de-i treceau genunchelel de gura”; b) ironia -; despre imparatul Ros se spune ce este vestit pentru “bunatatea lui cea nepomenita si milostivirea lui cea neauzita”; c) poreclele si apelativele caraicaturale: tapul cel ros, Buzila, mangositi, farfasiti; d) zeflemisirea: “Tare-mi esti drag!… Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi…”; e) diminutive cu valoare augmentativa: buzisoare, bauturica; f) caracterizari pitoresti: infatisarea lui Grila, Ochila etc.; g) scene comice: cearta dintre Gerila si ceilalti; h) expresii si vorbe de duh: “Da-i cu cinstea, sa peara rusinea”.
Eruditia paremiologica -; Creanga citeaza la tot pasul proverbe, zicatori, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in text prin expresia “vorba ceea”. El este un “erudit” care stie ceea ce in popor se cheama “stiinta vietii”.
Citatul paremiologic are urmatoarele efecte: da rapiditate povestirii, produce haz siaseaza intamplarile in perspectiva unui umanism popular.
Limbajul -; autorul foloseste limba populara, termeni regionali, expresii si ziceri tipice, comparatii etc. Totusi el nu copiaza limba taraneasca ci o recreeaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale.
Originalitatea verbala a lui Creanga se evidentiaza prin: a) vocabularul specific -; cuvinte de origine populara, regionalisme; b) exprimarea locutionala -; numeroase locutiuni, zicatori, proverbe, creeaza un relief unic al frazei romanesti, scriitorul fiind intraductibil in alte limbi (ex.: a sforai -; “a inceput a manca mistretul la gir”); c) limbajul afectiv -; el nu povesteste rece ci se implica si participa sufleteste la povestire. Exprimarea afectiva e marcata de prezenta interjectiilor, a exclamatiilor, a dativului etic (ex.: “Si odata mi ti-l infasca”); d) economia de mijloace -; este un scriitor fara matafore, expresivitatea limbii sale provenind din comparatii generalizatoare (ex.: “straluceste ca un soare”); e) oralitatea stilului -; desi sunt scrise, frazele lui Creanga lasa impresia de spunere. Oralitatea rezulta din prezenta onomatopeelor, a verbelor imitative si a interjectiilor, a unor expresii marative (ex.: “si o data”, “si atunci”, “dupa aceea”, “in sfarsit”); intrebari, exclamari (“ptiu! drace”, “inteles-ati”) precum si a unor fraze ritmate sau versuri populare (“De-ar sti omul ce-ar pati/ Dinainte s-ar pazi!”). Orala este si sintaxa frazei deoarece cuvintele curg dupa o ordine a vorbirii si nu una a scrisului.
“Povestea lui Harap-Alb” este un mic roman de aventuri cu un subiect fabulos care are un pronuntat caracter etic, didactic. El nu va deveni imparat decat dupa ce va trece prin focul unor incerari in care isi etaleaza curajul, onestitatea si intelepciunea. Numai asa va putea sa se gandeasca la neajunsurile celor nefericiti
Caracterizarea personajului
arap – Alb, asemenea oricărui Făt Frumos din basmul popular este un personaj principal, fiind prezent în toate momentele subiectului, pozitiv, real şi nu fabulos (nu are nici o calitate supranaturală, Călinescu asemănîndu-l cu un făclău de la ţară datorită mentalităţii sale).
Este de asemenea un personaj rotund; nu este doar fiul de împărat şi mezinul, mai înzestrat decât ceilalţi, ci o fiinţă complexă, cu defecte şi calităţi. Deşi este atât de mult ajutat de ceilalţi, lectorul inocent considerându-l o marionetă, calităţiile îi sunt relevate de fraze ezoretice: inteligent, bun, înţelept, sociabil, vesel.
Învaţă din greşeli, progresează şi cu fiecare secvenţă este mai aproape de iniţierea în viaţă. Dacă personajul din basmul popular are firea turnată, colindă lumea în căutare de fapte vitejeşti, este atotştiitor, urmând intocmai sfaturile, Harap – Alb se transformă, evoluează, este într-o continuă căutare a desăvârşirii sale spirituale, caracterizându-se prin instabilitate psihică (nu respectă porunca tatălui său) şi nu are experienţă, ghidându-se după aparenţe. De asemenea este un personaj tridimensional, care te surprinde (atunci când dă calului cu frâul în cap).
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere în vederea formării lui pentru a devenii conducătorul unei familii, pe care urmeaza să şi-o întemeieze. Deşi este înzestrat cu importante calităţi, are şi slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi de disperare, de satisfacţie a învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lui ca om.
Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind realizate cu ajutorul celorlalte personaje cu puteri supranaturale.
Mezinul, impresionat de dezamăgirea tatălui, deoarece ceilalţi doi fraţi nu pot indeplini misiunea dată, se duce în gradină şi „începe să plangă în inima sa.” .
Momentul cheie este cel al întâlnirii tânărului, cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care îl roagă să o miluiască. El îşi demonstrează altruismul, eroina supranaturală rasplătindu-i generozitatea, dezvăluindu-i destinul excepţional ce-l aşteaptă: “... puţin mai este şi să ajungi împărat, cum nu a mai stat pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de îndrăgit.”
Cele trei superlative absolute dezvăluie armonia şi fericirea în sens uman, împlinite prin dragoste, renume şi putere. Demnităţii, sensibilităţii, blândeţei, milosteniei, Harap Alb le adaugă răbdarea şi stăruinţa în refacerea hainelor destrămate şi curăţarea armelor ruginite, ce au aparţinut tatălui său.
Voinicul pleacă la drum şi prin dreptul podului (loc de pătrundere spre o altă lume; trecerea de la imaturitate la maturitate), numa iacă îi iese şi lui ursul înainte. Acum are loc începutul maturizării spirituale, dovedindu-şi o calitate: mila, când cruţă ursul la auzul unei voci.
Întâlnirea cu spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii, mezinul refăcând călătoria din tinereţe a tatălui său. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeste pentru prima oară.
Nesocotirea sfaturilor tatălui său, declanşează un şir nesfârşit de întâmplări periculoase care îi pun viaţa în pericol: “tata mi-a dat în grijă, când am pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât oi putea [...] daca n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi”
Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se încrede în spân, astfel devenind sluja acestuia, işi asuma numele de Harap – Alb, dovedind însă loialitate şi supunere faţă de stăpân, pentru că jurase pe paloş.
El devine robul -ţigan nedumerindu-l pe unchiul său şi pe fetele acestuia, ce simt o simpatie spontană pentru el, insă nu îşi incalcă cuvântul dat.
Ca în toate basmele şi aici trebuie trecute probele „focului” – este supus probelor de aducere a sălăţilor din Grădina Ursului şi a capului şi pielii cerbului din Pădurea Cerbului, probe ce constituie un adevărat elogiu adus omului în lupta cu forţele situate la un nivel inferior al gândirii, dar mult mai puternice.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţiile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piediciile în viaţă, pregătindu-l pentru viitor.
Harap Alb este ajutat de cel mai bun prieten calul - , şi de Sfânta Duminică. În trecerea acestor probe, Harap – Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soarta, cere ajutorul celor în care are încredere, semn că învăţase ceva.
O altă experienţă este întîlnirea cu omul Roş, călătoria la curtea acestuia este un necontenit prilej de iniţiere , deprinzând învăţătura că orice fiinţă, oricât de neinsemnată sau ciudată este, este de folos.
Cele cinci personaje întâlnite în drumul său: Gerilă, Sertilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă îi devin ajutoare şi îl ajută în trecerea probelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
